În ultima vreme, FB și Instagram parcă mă bombardează cu fete care se plâng de oboseală și, imediat după, își fac o auto-elogiere pentru că au avut curajul să recunoască că le e greu și, trebuie să recunosc, mi se pare exagerat. Și eu am blog, și eu am job, mai am și Trip to Romania pe lângă, și eu recunosc că sunt obosită din când în când, dar mă duc să mă odihnesc, nu îmi fac statuie pe stories.
Fiecare dintre noi lucrează acolo unde și-a ales sau face ceea ce e consecința directă a drumului pe care și l-a creionat în ultimele luni sau poate ani. Cu toții avem același număr de ore într-o zi, pe care alegem să le folosim într-un mod sau altul și, cu siguranță, există oameni cărora le este mult mai greu decât nouă și care merg mai departe, fără atâta self-pitty-ing.
Eu sunt mutată în București din 2009, înainte să încep facultatea, deja munceam. Am început cu 4 ore în radio, apoi mi-am luat ba un internship, ba un contract project based în PR, că asta studiam, apoi al doilea job de 6 ore la Ryanair și apoi, în 2011, aveam 2 facultăți și 2 joburi, zi de zi. Am plecat la New York și aveam program haotic, însă era alegerea mea să fiu acolo. Lucram uneori 5 ore, alteori 20, însă mă duceam la somn când puteam și în ziua următoare o luam de la capăt. De când cu Trip to Romania, munca mea nu prea se oprește cu adevărat niciodată, însă mă bucur că pot munci, că am clienți, că sunt apreciată, că îmi fac treaba bine. Clientului îi livrezi produsul sau serviciul, nu explicații de culise.
Când eram în liceu, făceam naveta vreo 40 și ceva de km. Mă trezeam zilnic la 4:30 dimineața, mergeam 40-45 de minute pe jos că nu era transport în comun, luam maxi-taxi până la Târgu-Mureș, ajungeam la liceu și la 07:30 începeam orele. După ore, înapoi la maxi-taxi, înapoi pe jos până acasă și hai la lecții. Și nu mă plângeam, eram mândră ca sunt la cel mai tare liceu din județ. Rezultatele vin prin muncă, nu prin văicăreală.
De când lucrez cu turiști străini, și eu mă mai întreb de unde atâta forță și răbdare; am avut n cazuri de accidentări, turiști care au căzut, care s-au lovit sau au făcut vreo alergie și mi-am petrecut nopțile la spital, deși în câteva ore trebuia să am grijă de ceilalți, să le zâmnbesc, să fiu jovială și să ghidez, oferind informații interesante, am avut chiar și persoane decedate și a trebuit să mă ocup și de partea legală, dar și să fiu alături de membri familiei încă în România, să îi susțin moral, să le fiu alături. Zi și noapte deopotrivă. M-ați auzit să mă plâng?
De aceea, mi-e greu să fiu empatică și să mă amărăsc când văd stories cu fete cu sute de mii de urmăritori care-și plâng oboseala în pumni. Pe principiul clientul nostru, stăpânul nostru, tu ca influencer, ești un entertainer care își servește followerii, le oferi ceva, ești un produs, nu o bocitoare. L-a auzit cineva pe Marius Manole să se plângă de oboseală, că are de memorat și de jucat în 5-6 piese simultan? Sau pe vreun actor de film să se plângă că filmează 22 de ore din 24? Sau vreun fotomodel că e obosită ruptă după 4-5 fashionweeks la rând și câteva prezentări pe zi?
Nu. Pentru că adevărații profesioniști nu se plâng, își fac treaba, se odihnesc și a doua zi o iau de la capăt.
Join the Conversation